N-am dreptul sa-mi ucid existenta cu necazuri!

Sunt zile cand simti ca sufletul este intr-o stare exploziva,simti ca nu mai poti,n-ai cum sa-l stapinesti si refulezi....azi insa ma simt mai degajata,mi-am potolit starea...stiu ca toate lucrurile mai devreme sau mai tarziu vor avea o rezolvare.Am realizat insa ca n-am dreptul sa-mi ucid existenta in placerea de-a cadea...trebuie sa gasesc solutii...si voi gasi! tot timpul am gasit!v-am spus ca sunt o luptatoare si asa voi ramine!
Am simtit ca oameni speciali,oameni pe care ii iubesc din tot sufletul sunt alaturi de mine...si fac tot ce pot sa-mi aline starea...si parca nu ma mai simt atat de singura.Ieri am simtit insa ca iubirea fragmentata e destul de greu de dus...pentru ca simti nevoia lui atunci cand ti-e greu,simti nevoia sa-l ai alaturi...necazurile impartasite sunt necazuri injumatatite....parca asa se spune nu?..prietenia indoieste bucuriile si injumatateste necazurile...
Prieteni poti avea si-n lumea necuvantatoarelor...si legat de asta o sa dau drumul la o povestioara cu talc...pentru ca cei apropiati mie vor intelege ce vreau sa spun...si ce ma doare acum...
"Un om si cainele lui mergeau de-a lungul unui drum. Omul admira imprejurimile,cand deodata isi dadu seama ca nu mai este pe pamant, ci in lumea celor drepti.Isi aduse aminte cum a murit si ca prietenul sau necuvantator murise de cativa ani. Se mira si merse mai departe,gandindu-se unde duce drumul pe care mergea.Dupa putin timp, ajunsera la o stanca alba si inalta ce se intindea pe o parte a drumului. Parea ca este facuta dintr-o marmura foarte fina. La capatul unui deal, stanca era impartita in doua de un arc care stralucea in lumina apusului.Cand ajunse in fata arcului, vazu o poarta imensa, iar strada pe care mergea era facuta din aur.Omul se indrepta spre poarta si in timp ce se apropia vazu un om care statea la un birou in fata intrarii.
Cand ajunse destul de aproape ii striga omului:
- "Scuzati-ma, unde ma aflu?"
- "Acesta este Raiul , domnule" raspunse omul de la birou.
- "Wow! Imi puteti da si mie niste apa, va rog?"
- "Bine-nteles. Intrati va rog, si o sa va aduca cineva apa imediat."
Omul de la poarta facu un semn si poarta se deschise.
- "Prietenul meu poate intra si el?" intreba calatorul si arata spre cainele sau.
- "Imi pare rau dle, nu aveti voie cu animale."
Calatorul se gandi o clipa si apoi se intoarse si isi continua drumul pe care mergea impreuna cu cainele sau. Dupa o buna bucata de vreme si dupa ce strabatu o distanta considerabila, ajunse la un drum noroios care ducea spre o ferma, poarta fermei aratand ca si cum nu ar fi fost niciodata inchisa. Nu erau garduri,si cand se apropie vazu inauntru un om sprijinit de un copac, citind o carte.
- "Scuza-ti-ma, aveti putina apa?" intreba calatorul.
- "Da sigur, este o pompa chiar aici, intrati va rog."
- "Dar prietenul meu, poate intra?"
- "Cred ca este un castron langa pompa."
Calatorul intra impreuna cu cainele sau si gasi o pompa veche,de mana,cu un castron langa ea. O umplu, bau pana se satura si apoi o dadu cainelui sau. Dupa aceea, calatorul se indrepta catre omul care citea in continuare o carte langa copac si il intreba: "Cum se numeste acest loc?"
- "Acesta este Raiul ", raspunse omul.
- "Hmm, este destul de ciudat, omul de mai inainte mi-a spus,de asemenea,ca acela este Raiul ."
- "Ahh, locul acela cu poarta de sidef si drumul pavat cu aur? Acela este Iadul ."
- "Si nu va deranjeaza ca se folosesc de numele dvs?"
- "Nuu, ne bucuram ca ei departajeaza oamenii:cei buni de cei care si-ar lasa cel mai bun prieten in urma."
Am sa inchei spunind:Doamne,multumesc ca sunt fiica Ta si nimic nu poate schimba acest lucru...visez,sper,traiesc, iubesc pentru ca Tu esti! Multumesc!