Blog premiat

RadioTasha

joi, 4 iunie 2009

De ce murim?

De ce murim? este o intrebare care m-a bantuit de mic copil,nu mi-am cunoscut tatal si am suferit mult cand am crescut mai mare ,mai ales in primii ani de scoala cand vedeam colege de-ale mele aduse la scoala de mana de tatzi lor...veneam acasa cu un mare of,si mama nu stia de unde mi se trage supararea,ei nu-i spuneam ,dar, ma rugam in fiecare seara sa-mi dea D-zeu si mie un tata....se pare insa ca D-zeu n-a putut sa-mi indeplineasca dorinta,poate si pentru ca mama l-a iubit foarte tare pe tata si nu si-a mai dorit un alt barbat in viata ei... Mai tarziu am inceput sa-l citesc pe Engels,el spunea ca oamenii mor pentru ca s-au nascut....hm! simplu,nu?e o lege a naturii...moartea face parte din ciclul normal al existentei noastre,de noi depinde daca acceptam ideea cu usurinta sau nu,daca nu acceptam suferim si suferim... Imi amintesc cand a murit mama,era o femeie foarte evlavioasa ,se ruga zilnic si nu odata sau de doua ori pe zi,si nu numai pentru ea si pentru mine ci pentru toti oamenii buni din lumea asta,o auzeam cum isi spunea rugaciunea si-mi venea s-o pup de draga ce-mi era,nu uita niciodata sa se gandeasca si la cei buni din jurul ei.. Rugaciunea ii dadea o liniste sufleteasca,nu-i era frica de moarte...nu!!!ba chiar imi spunea sa n-o pling,ca o sa-i fie bine "acolo"ca isi doreste chiar sa ajunga cat mai repede..ca moartea e o usurare pentru ea... Asa ca am ajuns la concluzia ca daca plang, n-o plang pe ea, ci pe mine. Imi plang disperarea de a fi pierdut un sprijin, pe cineva drag, sange din sangele meu, e ceva omenesc. Dar corpul ala neinsufletit nu mai simte nimic si cu atat mai mult, nu se mai poate face nimic pentru cel dus. A plecat , s-a dus. Sa plang dupa ea nu-mi poate face decat rau. Si numai mie, ei nu!! Mergeam zilnic la mormantul ei,aprindeam lumanari si duceam flori proaspete din gradina mea,ii placeau trandafirii si lalelele(are si pe mormant plantate lalele in toate culorile,primavara sunt ca un covor viu pe mormantul ei),ce nu reuseam insa sa fac?sa ma tin de promisiunea de a nu o plinge...si asta pina intr-o noapte cand mi-a aparut in vis,era parca asezata pe sicriu si-mi spunea"sa nu ma plingi,lacrimile tale ma ard si nu ma pot odihni".Ei,de atunci a secat izvorul lacrimilor mele,am inteles mesajul ei si am incercat apoi sa-mi amintesc numai lucrurile frumoase legate de ea,peste moarte am lasat sa cada perdeaua uitarii. De atunci am simtit ca ea este ingerul meu pazitor,ca de fiecare data cand am o suparare ,o simt foarte aproape de mine si parca toate necazurile gasesc o rezolvare. Vedeti,asta am vrut sa va spun ca suferinta creste direct proportional cu afectul fata de persoana decedata,insa , in momentul in care se asimileaza realitatea,ramine doar resemnarea si continuarea vietii.Poate ca cel mai important lucru este alegerea amintirilor cu care vom inainta...O amintire frumoasa, un zimbet , o imbratisare, o gluma... Dar de ce vorbesc eu atat despre moarte,e singurul lucru unde nici stiintza nu si-a bagat coada,cum as putea eu un om de rand sa-i gasesc capatul..moartea e un drum pe care toti pasim,e singurul element care ne defineste ca rasa,adica toti murim mai devreme sau mai tarziu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu