Glasul sangelui

    In emisiunea de azi am avut placerea dar, hai sa recunosc si o doza de  tristete( m-a impresionat pana la lacrimi...)  povestea unei mame, unei mame care  din dorinta de a-si educa cat mai bine si sanatos copii, a fost cazona in atitudine, tocmai din dorinta de   a nu o lua pe drum gresit odraslele ei,...dar, s-a ales acum cand vine vremea recunostiintei de lipsa de afectiune  din partea copiilor ei.Copiilor  li se pare firesc sa le fim aproape in orice conditii si orice s-ar intampla, dar se pune intrebarea, oare nu si reciproca ar trebui sa fie valabila?pentru ca atunci cand este vorba de familie oricat de departe am fi si oricat ne-am risipi....tot ar trebui sa ne adunam...glasul sangelui ne cheama oriunde am fi! De ce isi inchipuie copii ca dragostea mamei, parintilor, e un drept cuvenit? e foarte adevarat si faptul ca  ei vin pe lume fara sa le ceara  cineva acordul, ii iubim neconditionat, oricat de buni sau rai ar fi cu noi , indiferent daca  suntem  prezenti sau absenti in viata lor, pentru ca  drumurile se mai despart, unii pleaca peste oceane, in alte tari, dar, poate asteptam un licar de iubire de acolo de unde sunt, o garantie ca nu ne-au uitat...
    Paler(pe care il citesc de fiecare cu mare drag si descopar   alte sensuri de fiecare data...) spune asa: ” Dintr-o data, redescopar ca esentiale sunt doar viata, iubirea si moartea. Restul e spectacol. Alergatura. Amagire. Si ar avea vreun sens sa protestezi ? Nimeni nu ne-a fagaduit nimic la nastere. Dumnezeu nu ne datoreaza nimic, orice repros ar fi ridicol ”...sa inteleg deci ca daca D-zeu nu ne promite nimic, cum pot sa-i cer unui copil sa ma iubeasca pe viata?
    Ce pot sa spun e ca eu am avut parte(dar am si oferit la randul meu...mama mea a murit la varsta de 90 de ani) de dragoste dubla, ea fiind vaduva de la nasterea mea, toata iubirea ei deci s-a revarsat asupra mea...am fost o rasfatata, mai cu seama ca am fost unica ei fiica. Dar, cu toate acestea, ea a stiut sa fie si aspra cand greseam, a fost insa cea mai buna prietena a mea, ii povesteam absolut tot(asa cum de altfel au facut mai tarziu si fetele mele cu mine...)asta pentru ca am realizat ca cel mai bun prieten este mama, ea m-a iertat de fiecare data, oricat as fi gresit....am iubit-o  total si suprem, pentru ca ea nu si-a refacut viata desi a ramas vaduva la numai 37 de ani, era o femeie frumoasa, harnica si plina de intelepciune, am invatat de la ea sa fiu smerita, intelegatoare si rabdatoare, sa fiu mamoasa, sa rad mult, sa nu-mi reprim insa nici  incruntarile si vorbele certarete, ca au si ele rostul lor....te ajuta sa te eliberezi sufleteste!
    Am luat ca etalon in viata deci o persoana -  mama mea, nu stiu daca am reusit sa le trezesc fetelor mele aceeasi admiratie , pe care mi-a insuflat-o mie mama, daca la randul lor ma vor iubi la fel de mult, stiu insa ca eu sunt foarte importanta pentru ele, si daca lipsesc o zi din peisajul lor imi duc dorul....nu cer garantii de loialitate, ca oricum ar fi de prisos, ele vin de la sine "sangele apa nu se face" si de fiecare data ne adunam  la bine si la rau ca si bobitele de mercur.
    Ascultatoarei mele pot sa-i spun insa ceva...orice iubire care moare, poate fi reinviata , daca se doreste acest lucru...oricat de mare ar fi distanta intre ea si copii....e prea mult cumul de sentimente in inima ei de mama, ca sa se risipeasca in neant. Copiilor ei, le-as sugera ca macar o data pe luna sa  se simta ca si Alice in tara minunilor, cautand o usita fermecata care sa-i aduca inapoi in lumea lor de copii, cand se simteau  iubiti, adorati, aparati  de iubirea parinteasca!