Imbraca-ma in vise,mangaie-mi sufletul!

   

     Din copacul vietii mele, visele se scutura usor, e toamna...si e firesc probabil sa fie asa....nu mai am putere sa inalt zmeie spre cer si nici sa fredonez  cantecul vietii, e greu sa traiesti cu jumatate de suflet, e greu sa fi impovarata de durere iar pe bolta sufletului sa ai mereu norii aducerilor aminte, e greu sa te trezesti dimineata fara cel drag langa tine...e greu sa-ti imblanzeasca cineva durerea...e greu pentru ca nimeni nu stie ce-i in sufletul meu...chiar daca poarta sufletului meu a fost mereu deschisa spre oameni, spre oameni frumosi de la care am  primit incurajari,  cu ale caror ganduri m-am dus mult timp mana-n mana...si cu care am vibrat cu iubire la fiecare atingere.
    Zambesc si fac lumea sa zambeasca...incerc sa fiu aproape chiar daca sufletul meu azi e plin de indoieli, tineretea mea a murit demult iar apusul incepe sa doara...clepsidra timpului se scurge nemilos, nu o pot opri...si nici nu cred ca imi doresc asta! intre lacrimi de dor si aduceri aminte pot sa intreb ceva? cine poate sa mangaie o lacrima? cine poate saruta un vis, o iluzie?