Ecou sentimental

 

     Toate sunt trecatoare...asa se spune, dar parca unele trairi raman  si nu palesc in timp...raman la fel de vii oricat ai reseta memoria...ele nu se sterg. Gandurile mele provizorii, usor iluzorii imi ating inima dar niciunul nu ma ademeneste in asa fel incat sa cad prada lor, vin, poposesc, cocheteaza intre ele si daca  unul ia nota monologului, este usor declasat de cel care vine din urma  parca sa echilibreze...exista un soi de balans care ma  ajuta sa infloreasca  in sufletul meu starea de bine.
      Exista poate la fiecare din noi o incalceala existentiala, suntem vulnerabili si uneori de-a dreptul fragili, avem momente inmuiate in negru cand parca totul se prabuseste si parca talpa vietii o simti mai tare ca oricand, te zbati sa iesi din impas, te doare, dar cauti o schimbare, o cale mai buna, o rezolvare de frica sa nu cazi in prapastia nimicului....si uite asa gandurile se lipezesc, iesi din faza de negare, din meandrele constiintei  care vegheaza la tot pasul.
      Am inceput sa urasc noptile, sunt lungi in singuratate, exista  insa o rezolvare, am gasit ca dorul se dizolva prin scris, nu chiar complet...dar oarecum diminuat, apoi incerc sa visez si sa sper cand ma trezesc ca macar unul din visele frumoase sa ajunga  realitate....
       Sfarsit de toamna, mangaierea ei e rece si gandul imi zboara spre o lume mai calda si la propriu si la figurat...ma hranesc cu iluzii spre a-mi indulci existenta, e imperios necesar, asta imi stabileste un echilibru psihic si cu toate astea mi se pare ciudat sa ramai mereu cu amintirea vie a unui om care nu mai traieste, sa-ti amintesti chipul lui, vocea lui, obiceiurile poate chiar mai mult sa-i simti imbratisarea...dar, omul este o intrebare fara raspuns pentru ca el inseamna viata si viata este intr-o continua schimbare....Intr-o buna zi se va schimba si a mea!