Blog premiat

RadioTasha

sâmbătă, 29 martie 2014

Efuzii

    
        M-am apucat sa scriu chiar la primele ore  ale  dimineatii, am ajuns sa cred ca viata noastra e de multe ori o Vinere Mare, zile in care ne chinuim sa ducem crucea pe drumul  batut de incercarile vietii, dar,  si zile cand ne chinuim sa ducem crucea celor apropiati noua, celor obositi de viata, invinsi de soarta , (.... si Doamne sunt atatia...le-ai uitat numaru' !! ) intristati sau pur si simplu  loviti de o boala...dar, mi-am pus o intrebare...daca ne oferim sa-i ajutam pe altii, in momente in care ei nu ne cer asta...mai trebuie oare sa amintim momentele? la ce le folosesc?sau la ce ne folosesc noua? o intrebare retorica... si totusi...am sa spun ca daca  eu aleg sa fac un bine cuiva...nu il amintesc dupa un timp  acelei persoane, pentru ca de  fapt si de drept, nu mi-a fost cerut...pur si simplu a fost dorinta mea sa fac un bine....m-am incarcat pozitiv cu sentimentul ca am putut poate sa fiu de folos cuiva, si e grozav sentimentul, pe mine personal m-a incercat de multe ori si stiu ce inseamna!...cunosc trairea!
     Si, asa cum bine imi amintesc ca spunea un prelat al bisericii ortodoxe, ca sa-l intelegem pe Hristos, nu crucea in sine e o povara si nu crucea noastra ne raneste ci vorbele biciuitoare si  privirile intepatoare ale celorlalti, vorbele si "privirile"...(apropos de barna in ochii tai...si paiul in ochiul altuia...)ele sunt uneori paralizante sunt ca niste spini care intra   in carne vie! sunt ca un pumn in tample!
     Cineva imi spunea mai zilele trecute ca persoanele care se victimizeaza reusesc sa primeasca iubire din partea lumii...hmmm!! gresit! niciodata n-am  simtit ceva deosebit  fata de o persoana care incerca sa faca pe victima in ochii mei..si nici nu abordez o astfel de  atitudine...dar in inima noastra exista un rai si un iad...nu pot sa fiu placuta de toata lumea, asa cum poate nu plac nici eu pe toata lumea, pe cei care nu-mi plac...in asez in partea de jos, adica in" iad"ii inghet pur si simplu..nu ii ard! ca n-am eu acest drept...iadul  din inima mea e rece...odata ajunsi acolo, mai greu au sansa sa se ridice, ei poate m-au facut sa plang, sa sufar, dar, au fost poate intr-un anumit  segment din viata mea persoane apropiate mie...m-au ajutat  sa fiu mai puternica, sa stiu sa lupt cu viata, curajul, lupta in sine...cu viata poate il datorez si lor...dar ca sa vina sa le dau" decoratii" pentru ce au facut din Olga Morar, adica un OM  mult mai sigur pe sine si cu mai multa incredere in puterile mele proprii, fara sa mai caut"umere de urgente" asta,  mda...! asta mi se pare anormal!"DECORATIILE" le imparte numai EL!...dupa meritul si stradania fiecaruia!
     Poate ziua"invierii"pentru cei inghetati in iadul sufletului meu va veni intr-o  buna zi....nu-i scot inca de acolo, ii tin sub supraveghere! o sa spuneti ca poate nedreptatesc acele persoane...asa o fi...dar ma intreb cat de normal e sa fii om ... sa iubesti, deci cat  de normal e sa fii nebun,  cat de normal este anormalul credintei si cat de anormal este normalul acestei lumi?
     Raman in asteptarea Duminicii vindecatoare.. o Sambata binecuvantata va doresc si un weekend strasnic!

Un comentariu:

  1. Ai dreptate! Presiunea socială, stilul de viaţă dezordonat au făcut aproape să se dubleze în ultimii zece ani numărulcelor care suferă de tulburări mentale. Presiunea socială asupra individului,moştenirea genetică, un traumatism la naştere sau un accident sunt câteva din principalele cauze. Pentru acestia Duminica vindecatoare e cam departe...

    RăspundețiȘtergere