Intre soft si hard

   

     

    Avem zile si zile, zile in care totul iti surade dar si zile cand parca  e plin de capcane in jurul tau si nu stii cum sa le mai feresti, exact ca in toamna pe care o parcurgem acum, carevasazica oamenii sunt ca anotimpurile...(cand foarte rece,  ploi,  zapada ...cand temperaturi de vara.)
    Se spune ca atunci cand Dumnezeu este scos din viata cuiva ajunge o prada a diavolului,  am crezut mereu ca nimic nu e intamplator in viata si ca oamenii pe care El ii scoate in calea noastra apar cu un scop...cand scopul este atins, ei dispar, mai devreme sau mai tarziu...uneori ramai cu inima sparta, pentru ca nu  intelegi motivele disparitiei, dar te duci mai departe cu un zambet amar in coltul gurii...pentru ca n-ai niciun drept sa-i "cloxonezi" pe cei care te elimina din viata lor....e alegerea fiecaruia la o adica daca vrea sa-ti  mai fie alaturi sau ba.
    Combustibilul care ma face sa merg mai departe de fiecare data e optimismul care cumva ma ajuta,  imi da vointa si putere sa inteleg ca oamenii au dreptul sa fie exact asa cum vor ei...si "calitatea " indoielnica a unora nu mai e asa deranjanta in ochii mei...nu disponibilitatile celor din jur ma fac sa fiu  ceea ce sunt, nici furia si nici dezgustul ci intelegerea, clementa cu care privesc experientele din viata.
    Cand treci printr-un accident cerebral ischemic inveti cumva sa-ti repari mintea si emotiile, suntem conceputi  cum bine spunea cineva ca si calculatoarele, mintea e software-ul iar corpul e hard-ul,  comenzile merg de la capsorul nostru. 
    Lumea magica a radioului, mi-a  scos in cale oameni si oameni, tipologii diferite, fiecare om cu povestea lui, n-am incercat prin ceea ce fac sa agasez lumea convingand-o obsesiv ca  regulile mele de viata  ar fi cele mai bune, Dumnezeu a lasat pentru noi 10 porunci, ne-a facut egali pe toti, ca oamenii au ales sute de alte reguli dupa care functioneaza, este deja problema lor si nu e dreptul meu sa  pun intrebari legat de nimeni si nimic!...poate doar daca ar semana cineva de acolo de sus mai multa iubire de semeni in mintile noastre, ar fi cumva o solutie....mi-e dor de oameni frumosi si iubitori, tocmai de aceea ma intorc iar spre TINE si zic: fa Doamne cumva o minune!


Sursa imagine: https://weheartit.com/glavanmaria/collections/131077819-citate
    

Orgolii masurate sau nemarginite

 

     Refuz sa cred ca toate efuziunile mele sentimentale s-au epuizat, refuz sa cred ca pot negocia o relatie, ca pot s-o rup precum  o relatie de afaceri, unde daca ai iesit in profit sau invers daca ai  dat chix, te retragi, nu!!! efuziunile mele sentimentale in orice relatie ar fi ea sunt inepuizabile, pentru ca atunci cand ma leg de cineva sufleteste, e greu sa pot sa spun - gata luam o pauza, sau gata ne vedem fiecare de viata noastra!
    Probabil trebuie sa imi dozez ermetismul( poate ma exprim uneori criptic si nu las sa se priceapa exact ceea ce simt)...desi, ma rog,  uneori  imi parvin felicitari pentru deschiderea mea umana, dar suntem diferiti si poate aici si frumusetea noastra, nu toti percepem la fel unele lucruri.
    Cu tristete in glas, imi scriu parerile azi, am poate nevoie de un antidot, o strangere de mana, un plans pe umarul cuiva, un ceva care sa imi puna capul inapoi pe umeri, cineva care sa-mi modereze gandurile, sa ma ajute si sa  zica,  vorba frizerului - Capu' sus Olga! de ce spun asta? pentru ca sufletul meu este acum ca un Vezuviu, numar victimele si ramasitele...nu-mi permit insa iluzia ca as fi nemuritoare, tocmai de aceea orice pierdere ma doare, orice persoana care se dezice de mine  e o tragedie pentru mine. nu imi doresc multe in viata asta, am de toate...mereu ii spun Lui sa nu-mi ia nimic din ce am...si atat! ...doar atat!
     In acest moment simt o crunta nefericire, ma simt vulnerabila si ridic un zid de tacere...si sufar pana in maduva oaselor, ma simt ranita, revoltata sa nu zic chiar turbata! nu-mi gasesc locul si simt ca eu nu mai sunt eu...am fost si eu dezamagita de oameni care nu ma cunosteau bine si mi-au aplicat foarte usor etichete, de limitari, si de nevoia unora de a fi capi de turma sau a urma o turma, poate ca am avut eu prea multe asteptari de la acele persoane si am trecut usor peste ele, considerand ca dezamagirile au si o parte buna, iti demonstreaza ca esti viu si poti infrunta si asta. Ideea e alta ca si eu am oameni importanti in viata mea carora poate le-am provocat din belsug dezamagiri, i-am dezamagit poate si pe cei pe care i-am admirat foarte tare!...n-am vrut sa se ajunga aici cred ca si asta le-a fost foarte clar celor in cauza, unii mi-au primit explicatiile, altii nu au vrut sa le accepte, cei care nu le-au acceptat am realizat mai apoi ca nu m-au mai vrut in viata lor....sau poate le-am dat eu explicatiile  prea tarziu, cert este un lucru! oamenii ne vor dezamagi in continuare noi vom dezamagi in continuare, ne vom dezamagi chiar si pe noi insine si asta ne va durea cel mai tare, dar nu suntem niciunu' perfect! iar cand nu vrem sa dam vina pe noi, avem vorba unui coleg un cuvant la indemana - soarta!
     Ma intreb insa ce ne-ar ajuta? ce ne-ar putea salva? credinta? muzica? lectura...munca? mai multa  asumare a  faptelor noastre sau din toate cate putin?

Ce faci cand oamenii te dezamagesc?

   Fiecare dintre noi trecem peste dezamagiri, fiecare este dezamagit sau dezamageste la randul  sau pe cineva, asta pentru ca avem alt standard de viata, e periculos pentru noi sa avem asteptari de la altii pentru ca ele ne provoaca durere si  frustrare....dar la urma urmei nimeni nu este obligat sa ne faca viata mai frumoasa mai ales ca timpul e o resursa pretioasa pentru toti.
     Problema mea e ca imi plac calatoriile la nebunie si exact atunci cand plec trebuie sa se intample ceva care sa-mi bulverseze "zen-ul"...azi sunt chiar suparata pentru ca efortul meu, disponibilitatea mea de a ajuta pe altii din punct de vedere spiritual mi s-a parut zadarnica, am sa revin la comoditatea mea personala si voi intoarce spatele emotiilor negative care nu fac decat sa-mi ingreuneze viata.
    Oameni devin pe timp ce trece mai rai, mai individualisti si nu are sens sa devin sclava unor preocupari care din pacate  imi  aduc numai  neplaceri, am sa practic acceptarea ideii ca mai mult nu se poate si ca atat cat a fost  a fost suficient...
    Se spune ca cine rezista la 10 dezamagiri si poate trece peste inseamna ca inca il mai iubeste pe dezamagitor; eu am trecut peste mai multe dezamagiri pentru ca iubesc oamenii, iar durerea de azi mi-o asum, trebuia sa ma destept odata pentru totdeauna si sa incetez sa mai am incredere in cei care  isi ofera serviciile dar pe de alta parte te ard pe la spate...dar din pacate viata inseamna comuniune, nu te poti izola de lume, singuratatea inseamna moarte pur si simplu! un lucru este cert - atunci cand deciziile mele au adus nefericire altora m-am cait si le-am cerut iertare...pentru ca n-am facut premeditat ceea ce am facut...oare cei care azi m-au dezamagit sunt in stare sa imi urmeze atitudinea? sau pur si simplu imi vor arata prin asta cine sunt cu adevarat si ca implicarea lor a avut un singur target sa ma darame pe mine!
     Un singur lucru este cert - am obosit sa lupt sa pastrez alaturi de mine oameni care nu ma merita, care imi tulbura linistea interioara....am obosit sa ascult, sa respect sa-mi pese de oameni care sunt departe de valorile mele...pentru ca cei care ma vor si ma plac vor fi mereu aproape de mine orice s-ar intampla!
     Vreau sa "infloresc " de azi incolo doar pentru cei care pot vedea florile din "pomisorul "sufletului meu.

Edit later;
   Imaginea copacelului inflorit din fata blocului prietenilor mei din Franta este edificatoare...oare cati vad frumusetea florilor lui?

Dezamagirile

        De ce am ales sa vorbesc azi despre dezamagiri... nu cred ca este cazul sa ma explic...si totusi, nu vreau sa credeti ca sunt dezamagita in iubire...nu! poate ca acolo o duc binisor...sunt dezamagita de mine...de faptul ca azi nu pot sa ies din starea aiurita in care am cazut de ieri..si poate ,poate cu atat mai mult nu pot sa ies pentru ca imi lipseste intelegerea celor dragi mie, cei care conteaza cel mai mult pentru mine..ciudat cum noi oamenii reusim sa-i dezamagim chiar pe cei la care tinem cel mai mult...nu  punem la socoteala faptul ca doare, doare al naibii de mult cand trecem prin asa ceva..
      Am ajuns la concluzia ca  uneori iubim numai cu mintea, nu cu inima, pentru ca doar atunci e  o iubire
 deplina... si cand ma refer la iubire nu ma refer  la iubirea aceea pasionala vis-a-vis de iubit/a...ci cea pentru frati, copii,parinti...si evident prieteni, cei din jur.
      Foarte adevarat si faptul ca si din dezamagiri avem de invatat..dar intrebarea mea este de ce ajungem acolo?pentru ca altii sunt in continua miscare si noi nu tinem pasul cu ei????sau pentru ca dorim sa traim acel sentiment de plangere de mila si ne incearca  acea  dorinta  de  consolare...?
     In ce ma  priveste aceste intrebari  imi stimuleaza introspectia si ma pun sa analizez bine unde gresesc eu.. si ma obliga  sa  accept, ba chiar sa tolerez manifestarile  celor din jur...sa iau o atitudine, o acceptare interioara , pentru ca altfel imi omor singura sufletul...
     Ieri, spre exemplu mi-am pus o intrebare- oare suferinta interioara a unor persoane ii poate impinge sa faca gesturi absurde, dezamagitoare pentru cei dragi sufletului lor, doar din dorinta de a atrage atentia asupra lor? Cei care sufera asta doresc? atentia noastra?...oferim noi prea putina si  lipsa  ei declanseaza  manifestarile  acestea automutilante?
     Pe un forum unde eu mai haladuiesc din cand in cand cineva spunea "a fi dezamagit este un sentiment progresist"..cu alte cuvinte el ne indica uriasele noastre asteptari, conformismul personal, linia de la care nu concepem abatare, abateri pe care nu le putem accepta.
     Inteleg deci ca exista dezamagiri pentru ca in principal exista asteptari...cineva, mi-a spus  cam asa:
"cand cineva va refuza, nu bombaniti si nu blamati. Spuneti mai degraba: ori acel cineva nu a vrut sau nu a putut sa-mi dea acel lucru, ori eu nu am fost suficient de vrednic sa-l primesc"....e un gand care ne da o atitudine pozitiva si ne ajuta la echilibrarea psihica....si cred ca avea mare dreptate!
     Avem asteptari si ne proiectam dorintele asupra altora, apoi suferim si ne construim adevarate tragedii daca nu primim ceea ce ne dorim. A iubi si a oferi fara a astepta absolut nimic in schimb, nici macar ca celalalt sa observe gesturile noastre, ne-ar elibera de multa suferinta. Prin dorintele noastre personale ii conditionam pe altii si ne incorsetam si pe noi insine.
    Asteptarile  voastre gasesc  acoperire in cotidian sau ajungeti des sa spuneti:"cum de nu innebunesc, la cate rautati sunt in jurul meu?" sau punctul vostru forte este hazul de necaz si atunci depasiti usor totul fara a ajunge la dezamagiri???

Sursa foto:
http://www.220.ro/video/faze-tari/Esecuri/u98iinkprJ/