Avem barbatii pe care ii meritam?

           Pornind de la o discutie  purtata cu un amic, am ajuns la concluzia ca vremurile sunt intoarse rau pe dos.....mai sa fie! ne-am luptat atat timp  pentru drepturile noastre  dragelor,  si acum , acum ce facem? nu mai suntem cele de odinioara, aproape ca s-au inversat rolurile, preluam aproape tot de la ei...si atunci ma intreb cum sa le mai dam voie lor dragilor barbati sa mai fie galanti?...sa sara in ajutorul nostru, sa ne protejeze?...imi amintesc ce gresela am facut si eu, m-am inhamat la treburi  barbatesti , fara sa realizez, ca  facand odata  o treaba de  barbat, putea sa fie  "aplaudata", si chiar  mai mult socotita la o adica ca  mi se cuvine...hm!! dar...odata  creat un precedent greu  mai poti sa redresezi situatia...
          Apreciez femeile care stiu sa fie papusi, diafane, delicate, care beneficiaza din plin de gentiletea si comportamnetul galant al barbatilor, pai...astea d-le stiu ce vor de la viata! roiesc barbatii  umili in jurul lor, sunt tratate ca niste regine... eu , personal n-am avut parte de asa ceva..si nici nu stiu daca imi doresc  un astfel de barbat vreodata...barbatul demn, dar protector, da...asta da!
        A nu se intelege ca nu apreciez eleganta in maniere, departe gandul! sunt atenta la aceste  detalii, ba chiar contrariata cand vad ca unii barbati  sar calul, jignesc mult prea usor  si din prea multa barbatie, dovedesc lipsa de  politete, incercand sa consume relatia ca de la egal la egal si uite asa se pierde  sublimul gesturilor, farmecul relatiei, incarcatura emotionala, simtirea  adevarata  a ceea ce inseamna barbat si femeie.
       Barbatii de azi cred ca  au uitat ceva...au uitat de cuvintele care trebuiesc rostite  in momentele potrivite, au uitat ca noi femeile nu ne dorim lucruri mari, dimpotriva...simple,  care uneori fac mai mult decat toate bogatiile lumii, nu exagerari...nu cuvinte belicoase, ci caldura si apropierea unui suflet ce stie sa simta un alt suflet...rara avis! n-ai sa vezi asa ceva!
      Azi majoritatea alearga dupa sex,dupa o potentiala partenera pe care o pot avea cat  se poate de  discret, fara obligatii prea mari, ei nu inteleg un lucru, ca relatia sexuala nu este atat de importanta pentru noi femeile, sau daca este, este pe un plan secundar, indispensabile sunt alte lucruri, pretuirea pe care ei ne-o dau, umarul de urgenta pe care vrei sa-ti asezi capul atunci cand simti ca nu mai poti, protectia , mangaierea care poate fi un adevarat balsam pentru tine ca femeie atunci cand te simti vulnerabila.
     Poate am uitat si noi sa fim femei adevarate? abordam un ton mai agresiv incercand sa parem mai puternice in ochii lor (desi fizic suntem  delicate)  in loc sa fim suave si feminine?

Fericire versus nefericire

      Ciudati mai suntem noi oamenii, niciodata nu suntem multumiti cu ceea ce suntem si cu ceea ce ne-a daruit existenta, suntem vesnic orientati spre altceva, putini oameni ajung sa spuna"gata, mi-e suficient atat..." si ma voi referi la persoana mea,... cand dau de fericire, apoi dragilor, eu una chiar trebuie sa ma declar o hamesita, am acest mare defect, sa nu-mi ajunga, si sa nu ma mai satur... sigur, ma straduiesc in acest sens sa dau tot ceea ce potentialul meu detine...nu fac rabat, ba dimpotriva!
      De-o vreme observ insa ca eu dar si cei din jurul meu incearca sa faca si ce vor altii, asta pentru ca parca nu te induri sa spui NU...doar ca atunci cand nu esti in stare sa spui NU, nici acel DA ...nu are prea mare valoare....incerci sa cauti, sa faci mai mult, sa fii ceea ce vor altii sa fii, lumea pare fericita, dar, culmea e ca in timp vezi ca e doar o masca, si uite asa, ne pacalim unii pe altii, eu ca fericesc acea persoana iar ea imi lasa impresia ca e fericita...sunt poate iluziile care ni le creeaza distanta.Cu cat te apropii mai mult iti dai seama ca nu e chiar asa cum ai crezut, oamenii raman distantati, chiar si prietenii, ba chiar si iubitii, un amic chiar imi spunea ca o apropiere prea mare lui i se pare periculoasa, ca atare prefera distanta, in momentul in care e prea fericit, e o masura de protectie , de siguranta...
       O fi vorba de instincul de conservare, vor unii sa iasa in evidenta prin aceasta maniera, isi spun ca daca nu se evidentiaza printr-un anume comportament n-au sanse de supravietuire? ...se pare ca e greu sa scapam de determinarea a milioanelor de ani traiti in frica de a nu fi mancati la masa de pranz de" pradatorul " cu dintii mai mari!
       Azi, ma intreb, daca fericirea mea, nu cumva este o sursa de nefericire pentru altii?...poate am poftit la rodul din curtea celui de langa mine , fara sa ma lupt sa obtin propriul meu rod...dar sa nu intelegeti gresit, eu sunt deja imuna, am trecut prin prea multe situatii in ultima vreme, incat chiar nu mai pot sa imbratisez nefericirea, si chiar daca ea cocheteaza cu mine, nu este un modus vivendi!...cum vine asa pleaca!..ea este o stare... am azi puterea sa spun NU, si apoi la o adica nefericirea nu inseamna sfarsitul, ci mai degraba te pregateste pentru o schimbare, bipolaritatea de care vorbeam in articolul precedent, albul si negru, din viata noastra, intercalarea, alternanta ne fac sa simtim ce inseamna sa fii cu adevarat fericit!...asadar imi iubesc chiar si nefericirea temporara!
   
      Acum , nu prea stiu cine sunt cu adevarat , dar nici nu-mi propun sa aflu prea repede...ma mai caut, ma mai descopar, ma uimesc uneori cu puterea cu care infrunt tristetea, durerea, singuratatea...si lista ar putea continua!

Curajul inseamna bravura?

     De cand ma stiu, am admirat oamenii curajosi, oamenii care stiu sa infrunte viata, in toate impostazele pe care ea  le ofera ... simteam ca  n-am aceasta atitudine, pentru ca  eram  incarcata  cu calcule , cu  gandul ce se intampla daca fac asta intr-un anumit moment, si ajungeam  sa cred ca este o nesabuinta sa-l pun in aplicare...asadar, ramanean  fara prea multe  ganduri pe loc...ma gandeam ca pierd si implicit nu -mi castig admiratia celor din jur...asta pentru ca mereu am vrut sa plac la toata lumea, sa nu supar pe nimeni, sa fie toata lumea multumita...
     Abia de curand am descoperit ca de fapt curajul este cel care te duce mai repede la inima cuiva...de ce? pur si simplu pentru ca a fi curajos inseamna de fapt sa infrunti fara frica  amenintarile, provocarile, greutatea durerii pe care ti-o produc uneori anumite persoane  cu care  imparti cele cotidiene...inseamna sa continui chiar daca in gandul tau iti spui"fir'ar sa fie...imi bag picioru' in tot si-n toate!"...pentru ca obstacole, apar mereu, apar si daune morale, care  aproape te ingenuncheaza la un moment dat, iti asumi insa onestitatea si in pofida ranilor sangerinde  te duci mai departe, inseamna poate bravura,.... nu realizezi pe moment, e adevarat...mergi mai departe, abia cand ai  ajuns la rezolvarea problemei, ti-ai dat seama ca cele care te-au propulsat au fost vitalitatea , entuziasmul si vigoare cu care ai urmarit telul.
    Poate aceasta trasatura de caracter nu a fost distribuita de Cel de sus in egala masura fiecaruia dintre noi...dar ma intreb acum , el poate fi cultivat in timp? mai ales daca alaturi iti este o persoana curajoasa care incearca sa-ti deschida ochii, sa-ti spuna  ca defapt chemarea interioara uneori te poate amagi...
    Sigur, nu ma refer la curajul fizic, el nu mai este promovat azi, in lumea moderna, e vorba de curajul moral, cel  care iti ajuta la mentinerea integritatii  si autenticitatii chiar cu riscul de a-ti pierde prietenii , apoi ma refer la acel curaj  psihologic, de a-ti infrunta chiar si moartea la un moment dat, (da...!stiu ce inseamna si asta,...am descoperit in urma cu cativa ani, fiara din mine...!) sau poate doar o dizabilitate pe care  ai dobandit-o in timp....si uite asa uneori  devi curajos  peste noapte , fara sa prinzi de veste!
    Vreau azi sa-mi celebrez curajul ...sa  recunosc ca nu mai sunt o lasa, nu mai am slabiciunile pe care le aveam...admir curajul unor femei care in ciuda delicatetii lor aparente reusesc sa  ramana curajoase chiar si cand au fost tradate, parasite, indurerate, cu rani sangerinde, dar, au mers mai departe  sau poate  au avut  disponibilitatea, flexibilitatea de a suporta  situatia incercand sa infrumuseteze acel urat  al situatiei.
     Cineva m-a intrebat  azi ..cat de normal ti se pare sa fi curajoasa? nu gasesc o modalitate de a-i raspunde...vreau doar sa-i spun ca intr-o lume care ti se pare uneori anormala poti oare sa mai definesti normalul?...unii reactioneaza curajos din orgoliu, altii din motive diferite dar  eu am realizat ca cel mai mare curaj este cel al acceptarii, mi-am acceptat si frica si atacurile de panica pe care le aveam la un moment dat...curajul de a spune lucruilor pe nume, nu voalat, ca s-ar putea ca cei carora te adresezi sa nu  priceapa...nu sunt facuta pentru gesturi extraordinare, dar sunt facuta sa inteleg ceva, ca pot spera in mai bine, ca monotonia vietii, are si culoare daca eu vreau s-o vad...acum aici vreau sa dau un semn al pretuirii mele   celor care m-au ajutat  sa ma descopar...ii pup si-i imbratisez si le multumesc....curajul inseamna si sa  ai puterea de-a recunoaste meritele altora, m-au ajutat sa nu raman intepenita in "adevarul propriu".... MULTUMESC!!

Un gand de iarna

     Iarna ... cer gri, aproape in fiecare zi...miroase a ger, dar, fara zapada...plictisitor, nu?
Daca unii se crizeaza  la vederea zapezii , gandindu-se la  pericolul in trafic, la efortul depus pentru  degajarea ei, spre a nu ingreuna accesul pe strazi, maturatul ei  de pe aleile din jurul casei... mie, albul ei imi aduce liniste, ma bucuram ca un copil cand stateam la casa din Negresti, eram prima care  ieseam afara sa scutur tuia, sa nu cumva sa-mi rupa greutatea zapezii crengile mai fragede, maturam aleea din jurul casei...si daca se forma  un strop de polei, ma jucam ca un copil...de-mi zicea sotul meu , D-zeu sa-l ierte : "Olga,cand o sa te faci si tu odata mare?", nooo!! slabe sanse...n-ai sa vezi...!!! si chiar nu mai are cum sa vada...poate doar daca ingerii  mai arunca o privire din cand in cand pe pamant...

    Banuiesc insa ca edilii orasului  nu se plang de asa ceva, ba dimpotriva...n-au probleme cu transportul in oras,  nu ii injura nimeni ca  utilajele nu functioneaza cum trebuie...au timp de un vin cald la munte daca tot vor zapada, nu? si apoi, ce  daca? au o scuza...la o adica ...se iau dupa  textele mai marelui de la carma tarii ,"iarna , nu-i ca vara"...mda...a descoperit piatra filosofala omu' asta! cum le stie el pe toate!! :))..dar oare poate sa-mi raspunda si mie...unde sunt zapezile de altadata????

..

.Nuuu!!! nu  a nins!!

imaginile sunt de anul trecut de la  Huta - Certeze,  si parcul muzeului  Tarii Oasului unde m-au purtat pasii vreme de 20 de ani... sa ninga mult, mult!!! asta vreau!!!!"si-apoi sa ninga mult ca-n fratii Grimm si sub zapezi de bronz sa ne iubïm"...vorba cantecului...

           Ce frumos spunea Paunescu:
    " Atunci visez, frumoasa, sa apari
     La marile instante ale iernii
     Cand primele ninsori or sa se cearna
     Atunci va fi mai greu de cei plecati
     Atunci sa canti peste al vietii zat
     Atunci sa-ti fluturi bratul peste iarna. "

     

Cuget, deci exist!

     Daaa!!!  cuget, deci exist  vorba lui Descartes, de ce as fi suparata?  ca doar o data traim cu acest nume si cu aceste suflete si chipuri...
   Vorbeam mai zilele trecute cu o prietena pe  YM, si am ajuns la o concluzie  legat de supararile care noi uneori le avem legate de  comportamentul celor din jur, am realizat ca e greu , aproape un act de curaj sa-ti raspunzi sincer,  liberul arbitru insa e pe pozitie, te ajuta!...m-a ajutat si pe mine...

     Nu mai incape indoiala ca, ceea ce  vine in "realitatea" noastra  ni se datoreaza noua, mai putin unor factori externi, pentru ca daca eu sunt suparata  in interiorul meu atrag ca un magnet tot mai multe situatii care sa genereze alte suparari, alte trairi negative si la ce mi-ar folosi?...e un exercitiu greu uneori, greu sa depasesti  injuraturile cuiva, strigatele cuiva, greu de acceptat un lucru   nelalocul  lui pe care un coleg  enervant spre exemplu ti-l spune in momentul X ,declansand debuseul unei suparari interioare, ...ok! ma supar pe Y dar, ajung in final la faza in care constientizez  ca in subsidiar  ma macina altceva, mult mai vital...tocmai de aceea vreau sa-mi aleg gandurile.... nu le mai gazduiesc pe cele nocive, merg mai departe cu seninatate, nu mai incerc sa "controlez" lumea exterioara, imi controlez lumea mea interioara... cu cat ma voi simti mai bine in ea, cu atat mai mult  voi rezona cu  "gradina sufletului " meu, n-am sa las " buruienile" sa creasca,  le voi inlatura   din prima faza, altfel va trebui sa  o ud cu lacrimi, si ar fi pacat, radacinile batrine, adanci,  lasa goluri...vreau liniste si echilibru!
     In cartea, “Iubirea inseamna renuntarea la frica”, Gerald G. Jampolsky scrie tare frumos:

"Mintea este la fel ca o camera de luat vederi care proiecteaza starea noastra de spirit asupra lumii exterioare. Atunci cand mintea noastra este plina de ganduri negative, noi percepem lumea exterioara si pe ceilalti oameni in culori intunecate si sumbre. In schimb, daca mintea noastra este impacata si senina, lumea si oamenii ne apar in culori luminoase si dintr-o perspectiva placuta."

     O saptamana implinitoare,  cu multa bucurie, cu ganduri  frumoase, imbracate numai in zambete...multa iubire si rasfat...asta va doresc din toata inima!

Ingerul meu

Ganduri