Marturisesc ca imi plac povestile,le ador,pur si simplu ,acest lucru cred ca mi se trage din copilarie, printre putinele bucurii ale perioadei,era povestea de seara,povestea cu care ma adormea mama povestea insa era o poveste fara sfarsit,mama avea multa fantezie si inventa pentru mine o poveste asemanatoare unui basm dar cu personaje parca reale,nu uita niciodata unde a ramas,chiar daca ea adormea uneori inaintea mea,rupta fiind de oboseala,pentru ca deportata politic fiind ,era obligata zilnic la muncile campului...era ,si asta am inteles mai tarziu,povestea romantata a vietii ei,daca stau bine sa ma gandesc franturi din ea mi-au ramas si acum in minte,pentru ca lucrurile care iti plac ramin parca asezate in sertarele de sus ale memoriei,in cele de jos le arunci cele neplacute,ca sa nu dai de ele usor...
Povestea incepea cu zamislirea mea...eram minunea ei,universul ei,universul ei deschis atunci cand un alt univers se incheiase ,ii murise sotul inainte cu doua luni de nasterea mea...astfel incat toata iubirea care o avea pentru el si-a revarsat-o asupra mea...am fost un copil care a cunoscut de mica din plin acest sentiment,toate mamele isi iubesc copii,dar parca iubirea ei era diferita de a tuturor mamelor...si poate pentru acest fapt desi am ramas unicul ei copil,(n-am avut frati,ea nu s-a mai recasatorit desi era o basarabeanca frumoasa ,harnica si foarte sociabila... ramasese vaduva la 37 de ani...)n-am avut niciodata sentimentul de egoism,mi-am dorit de mica sa am o sora sau un frate cu care sa impart ce am,cand gaseam copii cu care ma imprieteneam imi amintesc ca le dadeam tot ce-mi cereau numai sa-i pastrez aproape de mine...
Si pentru ca mama mea care m-a iubit foarte mult cum niciun om poate nu poate iubi,si-a cules din sufletul ei povestile care mi le spunea,m-a invatat ca toate povestile trebuie traite cu suflet...altfel n-au nicio vraja...am vrut mai apoi sa traiesc si eu povestea pe care ea mi-o spunea asa duios.....si chiar am trait-o,am avut norocul sa traiesc o frumoasa poveste de iubire care a durat 27 de ani ...dar care s-a terminat tragic ,iubitul meu sot a murit la 50 de ani..o durere imensa mi-a secat sufletul,o amorteala totala,puteam rade isteric,puteam zambi dar toate astea intre rafale interminabile de plans...noptile mele n-au mai fost nopti linistite,aveam cosmaruri,doream nespus de mult sa-l visez,ar fi fost singura cale de-al vedea si imi era dor,atat de dor de el,dor care ma durea...Incercam sa-mi suprim durerea,disperarea dar un soi de neliniste nu-mi dadea pace....dupa o luna si ceva am incercat sa ies,sa vorbesc cu oamenii cu prietenii(carora la un moment dat nu le mai raspundeam la telefon...pentru ca imi aminteau mereu de el...)incercam sa gasesc in mine resurse sa pot merge mai departe,nu ma bazam pe ei,pentru ca fiecare dintre noi are problemele noastre,cu problemele mele i-as fi ingreunat pe ei...si astfel unii ajungeau sa zica"rezista bine Olga,e tare",dar Olga nu era tare,lasa impresia ca este tare,pentru ca nu-i placea sa fie compatimita si-mi creasem un scut de protectie,care defapt nu era un scut,ci o minciuna cu care ma amageam pe mine insami...prima solutie a fost acceptarea,acceptarea ca el acum este acolo sus si ma priveste din ceruri,este ingerul meu pazitor...
Am incercat sa iau realitatea asa cum este ea,mi-am dat seama ca mai aveam dreptul la viata si ca merita s-o traiesc corect,asa cum m-a invatat mama mea si asta mai ales pentru fetele mele,care meritau asta si care m-au ajutat enorm sa depasesc momentul si care pur si simplu mi-au spus la un moment dat"mama,noi intelegem ca l-ai iubit pe tata...dar pe noi nu ne mai iubesti?incearca sa mergi mai departe pentru noi,pentru ca te iubim si vrem sa ne fii alaturi mult timp de acum incolo"...
Am invatat multe de la moartea lui,am realizat ca D-zeu mi-a fost mereu alaturi si am indraznit sa cred ca este cel mai bun prieten al meu,ii vorbeam in fiecare zi,asta a fost un mare castig pentru mine,pentru sufletul meu si pentru tot cea urmat dupa aceea...in timp am incercat sa fiu Olga de odinioara,careia ii placea sa asculte muzica,sa citeasca...sa pling mai rar si sa incetez sa ma mai intreb"de ce?"Nici nu conteaza. Cineva, acolo sus, stie si cred ca asta e suficient.
De asemenea mi-am dat seama ca e vital sa fiu realista,dar potrivit firii mele de idealista,nu mi-au lipsit planurile,le-am urmat si viata si-a intrat in fagasul ei normal,pentru ca m-am straduit sa-i dau de urma..am intrat pe un site de dating,am inceput sa socializez pe un forum,mi-a placut tot timpul sa scriu ,sa ma eliberez de trairile care ma apasau...mi-am facut multi prieteni care au avut poate si ei stari asemenatoare cu ale mele de singuratate,mi i-am ales cu grija,si au devenit in timp lumea mea imaginara,magica de care aveam nevoie....o hrana de care aveam nevoie pentru sufletul meu...asa poate am ajuns si pe acest site,dar pentru ca nimic nu este intamplator in viata,s-a intamplat ca tocmai aici sa gasesc omul pe care l-am cautat in acesti trei ani de singuratate...nu stiu ce m-a atras la el,pentru ca atunci cand te indragostesti de cineva nu poti spune de ce?inima n-are ratiune...iti spune doar stop!!!...."he's the one"....
L-am dorit sa fie sociabil,optimist,comunicativ si generos...Sint o fire vesela dar deosebit de sensibila si am nevoie de cineva care sa transmita la rindul lui acelasi "tonus"emotional.Inteligent,voluntar,tandru si fidel,pentru ca sint uneori expansiva...el sa stie sa-mi domoleasca firea dind dovada de calm si rabdare,un om care sa stie ca ratiunea si emotiile se completeaza excelent atunci cind e vorba de un cuplu in adevaratul sens al cuvintului....un barbat care sa ma iubeasca neconditionat,sa ma simt in permanenta protejata de cineva...sa ma pot baza pe sprijinul lui permanent si....invers!
Acum ca l-am gasit voi trai mai mult in realitate,ma voi bucura din plin de viata si-mi voi saluta prietenii in momentele de nostalgie ...
