Aseara am avut o stare proasta...imi zvacnea capul,am simtit nevoia sa ma intind,dar nici intinsa n-am scapat de acest supliciu...mi se intampla cam rar,dar uite ca mai simt si eu ca am cap,asa din cand in cand...ca in rest dupa cum se vede cam plutesc uneori cu voia mea,ma las prada viselor si iluziilor...ba mai mult de-o vreme ma hranesc si cu visele altora,citesc unele bloguri care emana atata caldura,atata daruire sufleteasca,ca nu poti decat sa iei din lumina lor...sa te incarci cu focul si pasiunea care-i mistuie,poate eliberandu-se de aceasta vapaie,transmintandu-ne noua emotiile se simt mai degajati,mai liberi,pentru ca mi se pare ca murim incet ,incet cand nu mai gasim calea spre exprimare.Ferice de cei care o gasesc,este o adevarata terapia.Suferim cand avalansele sentimentale nu gasesc calea concretizarii,materializarii,poate tocmai de aceea atunci cand simtim ca sufletul nostru este rupt in bucatele si se afunda incet in bezna,cautam sa ne agatam de cel mai mic firicel de speranta...ca-n mitul lui Sisif...nu renuntam,chiar daca simtim uneori zadarnicia eforturilor noastre,luptam cu muntele,dar,descoperim pe parcurs frumusetea muntelui pe care il urcam...am invatat pe pielea mea ca suferinta si disperarea m-au inaltat,m-au luminat ,nu intamplator se spune ca fericirea nu este atat de apta sa ne invete pe cat ne invata suferinta..Abia trecand prin toate astea am realizat cat sunt de puternica si cat pot duce.
Poate suferinta m-a invatat sa-mi gestionez trairile,sa nu mai iubesc atat de mult,sa ma mistui doar in sentimente pe care le pot duce,sa stau cuminte in banca mea si sa nu ma antrenez in nebunia vietii asteia in care toata lumea e disperata dupa un confort rapid si sigur pe toate planurile.Imi permit doar secunde de reverie,atat cat sa pot sa merg mai departe,imi pacalesc sufletul,ma mai pierd in iluzii din cand in cand chiar daca stiu ca ,clipa implinirii nu va sosi niciodata.Poate am cerut prea mult de la oamenii care au insemnat ceva pentru mine,cand dorintele nu s-au putut materializa,am ramas cu dezamagiri ,poate visele mele n-au fost in concordanta cu realitatea,nu-i condam pe ei,ma condam pe mine ca n-am fost destul de realista.Dar ce te faci cand dai peste o fiinta asa ca mine,visatoare si romantica?Fugi de rupi pamintul! firesc!
asa au facut si altii...doar ca iubirea e un perpetuum mobile,nu stii niciodata cand da peste tine...poate chiar atunci cand o astepti mai putin...si sa nu uitam ce-a spus Marin Preda"...unde dragoste nu e,nimic nu e..."
Sa aveti un weekend plin de iubire alaturi de cei dragi voua.. va las cu Gheorghe Gheorghiu....e minunat!
