Gândeste-te, n-ar fi pacat...
Magda Isanos
Invata-ma cu ce sa-ncep intai
si-n care vorbe-anume tuturor
sa spun ce-albastru-i ceru-n ochii tai,
si cum, de-atatea lumi luminatori,
pe gura ta surasu-i ca un soare;
ei poate niciodata n-or sa stie
din fiecare clipa trecatoare
cum ne-am durat noi cate-o vesnicie
iubindu-ne; si nu vor sti ca-n glas
iti cânt atatea cantece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niste cuvinte simple-ar fi ramas.
Invata-ma cu ce sa-ncep si cum
sa-i spun aceste-i lumi cat mi-i de draga
ca te-a nascut, cu truda ei intreaga,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodata n-o sa stie
c-a inflorit în flori si-a curs în ape,
ca din pamânt si sura vesnicie
sa mi te-aduca, -asa cum esti, aproape;
si, fiindca-o sa murim si noi odata,
gandeste-te: n-ar fi pacat sa moara,
cuprinsa-n noi, atata primavara,
si dragostea cu inima deodata?...
De-aceea, spune-mi cum sa-ncep anume,
si eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca dispretuitori de cimitir,
sa ne iubim de-a pururea pe lume.
