Blog premiat

RadioTasha

marți, 28 august 2012

Prizonierii ideilor

         La timpuri noi, oameni noi...spune o vorba inteleapta, dar se pare ca la noi, la romani de-o vreme nu mai functioneaza nimic...nici macar ideea ca si  din trecut avem de invatat...nu frate! la noi apar pe scena politica oameni cu minti odihnite, dar bat pasul pe loc...nu schimba nimic, si tot asteptam si tot asteptam sa se intample minunea...sa vina un"Mesia" al romanilor...insa, ...nimic!!!...nimic! schimbam figuri, lozinci, le mai coloram cu niscaiva vorbulite de senzatie, ne entuziasman  de moment, si cu atat ne alegem, o paradigma greu de demolat, nu putem iesi din tipare absolut deloc...si ma intreb de ce oare?
       Unde or fi balaurii aia din poveste, care suflau din trei guri si  inghitau totul? as vrea sa-i vad ca-si fac treaba intr-o buna zi...sa-i  lase doar pe cei de buna credinta care vor sa faca ceva pentru tarisoara asta...dar sa faca prin fapte nu prin vorbe, ca de vorbe, eu una m-am cam saturat... vreau oameni noi, oameni in care sa pot crede, oameni care sa ne poata motiva prin exemplu lor personal!
      Nu ma intrebati de ce m-am apucat sa scriu azi despre asa ceva...pur si simplu pentru ca ma simt (ca o buna romanca ce sunt), parca izolata de restul lumii, stransa, inchisa, asa cum m-am simtit la acel reality de la KANAL D, unde  starea de claustrofobie, m-a impins spre refulari, AVEM NEVOIE DE O VIBRATIE POZITIVA, din partea cuiva de acolo de sus, dar..., ma simt total dezabuzata cand privesc stirile la TV...batem pasul pe loc intr-un mare fel, cum obisnuiesc eu sa zic...A PIERIT PARCA IMAGINATIA, IMPROVIZATIA, e loc de toate  si de nimic...pentru ca doar scandal vezi peste tot si atunci ma intreb din atatia" monstri" pe care i-a nascut democratia, nu se arata unu' mai breaz... sa ne lumineze calea? Speranta moare ultima si nu mai e cazul sa va spun de ce?...pentru ca murim noi inaintea ei...mda,  as vrea sa fie macar odata altfel....diferit de pana acum! sperantele pe care le  pastram de atata timp sa fie  odata si odata puse pe roate si s-o pornim pe drumul cel bun!
     Si acum va intreb ceva, credeti ca printre atatea rele cate ni se intampla in ultima vreme,  mai e loc si de ceva bun? sau e cazul sa ascultam de ce ne-a spus acea deputata devenita "celebra" prin vorba ei : "Ciocu' mic!"?

vineri, 24 august 2012

O pagina de net...



Lumea netului e ca  un jurnal,  sau o panza  pe care pictezi  in fiecare zi putin din sufletul  tau...ganduri si  sentimente carora le dai culorile pe care tu le-ai vrea in realitate dar  pe care nu  ti le-a oferit viata, si apoi ar fi nedrept sa le ai chiar pe toate, dar  omul asa functioneaza, isi doreste mereu mai mult si mai mult...inveti sa visezi, inveti sa fi original si deosebit, inveti sa creezi, toata viata am simtit o admiratie pentru  oamenii care mereu au incercat sa-si dovedeasca lor ca pot mai mult. Am simtit ca iubirea mereu e atrasa de iubire, cand oferi iubire ti se da la randul tau iubire, e ca un bumerang, nu trebuie sa faci mare efort, totul e sa vrei sa  te lasi  cuprinsa de vraja ei, pentru ca iubirea e a celor care cred in ea si o pastreaza in inimi neconditionat... cu ea nu e cale de troc...nu! ea vine si pleaca atunci cand simte ca nu e intretinuta...
    Drumul vietii e lung si intortocheat, ar fi de prisos sa reprosam cuiva obstacolele si sa -i  invinovatim de  incercarile noastre  care n-au avut sortii implinirii, unele lucruri le inveti doar suferind si cel mai bine e sa nu uiti ca ea , suferinta nu trebuie "daruita" nimanui...am invatat sa iert  si sa uit si sa-i iubesc in continuare pe cei care m-au inteles...pentru ca din tot ce am dat, din tot ce am cautat si am primit uneori chiar mai mult decat m-am asteptat, am inteles ca una peste alta Papusarul  Sef cum imi place mie sa spun  stie ce si cat poate duce fiecare, nu da nimanui o cruce mai mare decat cea pe care o poate purta  singur...Cel mai  rau lucru care cred ca ti se poate intampla e sa fii uitat de persoana pe care tu  nu o vei uita niciodata!Nu uitati parfumul trecului, el a fost la acel moment gura voastra de aer proaspat, l-ati  simtit si v-a lasat sa simtiti ca sunteti cu adevarat  deosebiti! O zi binecuvantata tuturor cu multa iubire si rasfat!

sâmbătă, 18 august 2012

Recunostinta si multumirea


       In ultimul timp tot mai rar aud cuvinte de multumire pe care unii le adreseaza altora,  si stau si ma gandesc de ce se intampa asa ceva? considera unii ca lor li se  cuvine totul? si chiar daca o fac o fac doar din politete sau complezenta si ii simti ca nu au inima sincera si  incarcata de recunostinta... asta pur si simplu lezeaza  pe cei care merita cu adevarat recunostinta, fiecare simte cand este tratat superficial de catre o persoana careia i-a facut mult bine.
      Nu vreau sa se inteleaga gresit ideea, nu e vorba numai de  recunostinta  pentru valorile materiale , ma refer si la cele spirituale, cati dintre noi  multumim celor care ne-au educat, care ne-au format ca oameni? si mai e ceva...cati dintre barbati isi arata recunostinta fata de ce face sotia, dar si invers?
      Aici, trebuie sa recunosc ca eu am avut parte de recunostinta sotului meu, D-zeu sa-l ierte, a fost multi ani pe functii de conducere, si mereu spunea, n-as fi reusit sa fiu aici daca nu era  alaturi de mine sotia mea, si invoca personajul Vidrei (Razvan si Vidra-Bogdan Petriceicu Hajdeu) cu care ma asemana,   asta pentru ca l-am impulsionat si l-am ambitionat mereu, am facut si  "munci" de barbat daca pot sa le numesc asa...dar, le-am facut pentru ca am simtit multumirea din sufletul sau, si chiar daca imi spunea in gluma"le-ai facut atat de bine, ca te voi lasa  si de acum inainte tot pe tine sa le faci..." ;) nu ma suparam, dimpotriva....ma motivau vorbele lui, mai ales ca, de fiecare data erau  insotite de o imbratisare si un sarut!
     Mai vreau sa amintesc si despre recunostinta fata de parinti, in ce ma priveste as pupa si acum mana mamei mele, daca as mai avea-o in viata, a renuntat la viata ei  sentimentala, nu s-a mai recasatorit doar ca sa-mi fie mie bine...nu mai vorbesc pentru cate alte motive  i-as multumi in genunchi...i-as arata  asa cum am facut-o si cat a trait  respectul  si purtarea cuvenita pentru tot ce a facut, dar tot ce mai  pot face acum e sa nu uit de mormantul ei si de rugaciunea de pomenire pentru sufletul ei. Cred ca binecuvantarea ei o am si acum, chiar daca este sus la ceruri, am doua fete care ma iubesc si ma respecta mult!
     Cei stapaniti de recunostinta si multumire, vor primi  zic eu la randul lor dragoste si stima pentru ca nobletea sufleteasca nu poate fi rasplata decat  tot asa, prin noblete!...pentru ca nu poti ramane impasibil in fata unei atitudini binevoitoare.
     Va intreb acum daca acest sentiment de recunostinta va este cunoscut? multumiti pentru atitudinea binevoitoare a celor din jur, sau considerati ca nu e cazul?...mai in urma cu ceva timp am multumit unui ascultator care mi-a transferat niste melodii pe care nu le aveam si care imi erau cerute, mi-a spus"nu multumi , stii ca o fac cu placere..." dar, cum poti sa  ramai indiferent la gesturi de bunavointa, repet din nou?
     Voi ramane vesnic recunoscatoare fata de prietena mea din Italia - Camelia Andrei, care a aparut in viata mea intr-un moment nefast, dar,  care m-a rasfatat ca pe o regina, voi pastra o  ATITUDINE DE  MULTUMIRE IN INIMA, pentru toata viata, nu uitati  asadar sa va ganditi chiar acum cine si ce a investit in viata voastra, dati un telefon, un mesaj , exprimati-va recunostinta si multumirea,  pentru ca nici nu stiti de mult conteaza!
     Multumesc tuturor celor care prin atitudinea lor binevoitoare,  au dat dovada acestor virtutii, multumesc Lui ca a facut sa stiu ce inseamna cu adevarat  aceste doua sentimente nobile -                  RECUNOSTINTA SI MULTUMIREA!

 






 

joi, 16 august 2012

Despre despartiri...

   Pentru nimeni din lumea asta despartirea de cineva drag nu este usoara, deoarece iti da peste cap toate planurile de viitor... e greu sa rupi trecutul de prezent, oricat iti doresti.., nu sunt genu' care ia decizi de despartire la nervi...le cantaresc bine inainte de a spune ca aici e sfarsitul, dar fiecare iubire este unica, la fel cum si toate despartirile, important este sa ai puterea sa spui gata atunci cand simti ca sufla vantul in paradis...la ce bun sa te risipesti?
    Momentul"adevarului" nu e  usor nici pentru o parte dar nici pentru cealalta, dar nici sa te ascunzi dupa vorbe care nu au acoperire, nu merita!!!!  sigur ca pentru cel care nu mai are sentimente, e o adevarat eliberare, pentru ca nu poti fi alaturi de cineva numai din compasiune, pentru cel parasit insa este devastator...am parasit si am fost parasita, cunosc ambele trairi...insa am preferat sa mi se spuna verde in fata, sau la randul meu sa fac la fel! o singura data am procedat adoptand politica lasului, n-am mai raspuns la telefon...am facut asta insa pentru ca daca raspundeam, avalansa de cuvinte pe care i le-as fi spus, nu cred ca era oportuna, educatiei mele...mai ales ca ne respectasem, ne iubisem, si am preferat ca finalul sa ramana fara cuvinte!..am pastrat asadar doar ce a fost frumos...si apoi urasc cliseele..."e vina mea..e vina ta..."nu!!! vina apartine dupa mine ambelor parti...iti spui"Cu Domnu' inainte!" si ce o fi o fi!!! lumea nu inseamna x sau y....n-a fost sa fie!
    Suntem intr-o perpetua cautare a fericirii, va intreb insa ceva...atunci cand ati parasit, vi s-a cerut sa reveniti? vi s-a cerut impacarea? ati spus cuiva"ia-ma inapoi?...nu pot trai fara tine?"
    Marturisesc ca n-as fi in stare de asa ceva, chiar daca as suferi enorm, pentru ca mi-as da seama ca acea persoana si-a vazut macar pentru cateva minute viata sa fara mine..si atunci? nu merita efortul,  nu mi-as incalca orgoliul, si apoi nimeni nu e de neinlocuit....
     Sfarsiturile nu sunt placute, dar nimic nu tine "forever", tine de noi sa le acordam respectul si importanta care li se cuvin si sa nu uitam ca  orice inceput ascunde lucruri frumoase dar si neprevazute...!


marți, 14 august 2012

Cate " umere "dragi pe care sa plangeti aveti?

       De regula sunt o  extrovertita, ma deschid foarte usor, tocmai de aceea azi  am simtit nevoia sa plang pe umarul cuiva...pur si simplu, nu pentru ca sunt o plangacioasa ci pur si simplu, ca parca nimic nu-mi iese cum as vrea de la o vreme...poate imi doresc eu prea mult de la altii, poate altii au prea mari asteptari de la mine, chiar nu stiu cum  sa imi explic, dar imi cam iese totul pe dos!...am stat m-am gandit si culmea stii care e? n-am gasit umaru'!....hmm!...ala, nu...ala nu! ...aia nu! aia nu! si mi-am zis in sinea mea...plange-te si tu naibii pe blog...ca acolo, mai vine unu' altu' mai lasa un mesaj,  un comment, e total dezinteresat, ba chiar obiectiv, ca s-ar putea ca "umaru' " pe care il astepti sa nu perceapa exact mesaju' si, ori sa o ia ca pe o "toana" de-a ta...ori pur si simplu  sa-ti zica:  " iesi la plimbare...o sa-ti treaca!
    Trece, totul trece, foarte adevarat, dar cand ai nodul in  gat si simti ca te inabusa ceva, trece mai greu! ..azi am cam uitat sa  zambesc, poate de aici mi se trage, am uitat sa-mi spun ca maine poate va fi mai bine, am uitat sa-mi spun ca daca nu s-a terminat, nu aici  e finalul...
    Uneori ma simt ca un stalp de sprijin pentru toti cei din jurul meu, adica simt nevoia de implicare, azi am simtit nevoia de sprijin, simteam ca, ceva parca plezneste in mine... se rupe.... si mi-am dat seama ca nu intotdeauna problemele le putem rezolva singuri, fara sa spui nimanui nimic...nu poti sa spui la nesfarsit, sunt puternica, pentru ca la un moment dat toti avem probleme si nu ma refer acum la iubit, ma refer la cel mai bun prieten pe umarul caruia poti sa plangi, uneori nici iubitului nu poti sa-i spui tot, oricat de deschisa ai fi... ci la persoana care poate sa te aduca in starea aia in care sa crezi ca totul se rezolva mai devreme sau mai tarziu si ca totul va fi bine....
    Am  o singura prietena pe umarul caruia am putut sa plang si sa inteleaga totul fara sa-mi ceara detalii,  pentru ca nodul acela din gat uneori nu te lasa nici macar sa vorbesti...e departe de mine, imi lipseste mult ...poate nu  ati avut un astfel de umar si nu cunoasteti efectul lui...va spun eu insa ca e  fantastic sa poti sa spui cuiva exact ce simti, sau sa nu spui nimic si sa te inteleaga din priviri... prinde atat de bine, al naibii de bine!... un om ,un umar, un suflet … care sa ne asculte....voi cati "umeri " aveti? va doresc sa  prindeti cati mai multi, uneori ei sunt" gura" noastra de aer proaspat!


luni, 6 august 2012

Pro sau impotriva visarii cu ochii deschisi?

       Nu stiu cum sunteti voi, dar mie imi place sa visez, sa visez cu ochii deschisi...sa  ma uit pierduta undeva departe,  in zare, am  atunci un zambet pe fata, pentru ca tot ce visez, e frumos!...este poate asa cum imi imaginez eu ca ar trebui sa fie lumea din jurul meu, sau poate mi-i aduc aproape in mintea mea pe cei care imi sunt departe, dar i-as dori sa-i am aproape, foarte aproape, sa pot sa-i ating, sa pot sa le vorbesc ....Mi se intampla de la o vreme lucruri care ma fac sa cred ca creierasul meu stie sa gaseasca solutii  potrivite oricaror situatii,mai mult chiar  in aceasta dimineata am realizat ca nu sunt singura care viseaza cu ochii deschisi,mai sunt persoane dragi mie care reusesc sa evadeze din cotidian,aruncandu-se din cand in cand intr-o placuta reverie.
   Reveriile mele ma scutesc de suferinte,imi construiesc o lume mai buna,o lume pe care mi-as dori-o pe moment dar care din pacate n-o pot avea...n-o pot avea acum, dar asta nu inseamna ca in viitorul apropiat n-o s-o am, iar gandul acesta ma ridica, ma face sa cred  pot s-o am gandindu-ma mult mai des la acel lucru.
   Da! visez cu ochii deschisi,visez ca sunt cu persoana draga mie, ca-i povestesc cate in luna si-n stele,desi ne auzim in fiecare zi, o fac si in gand.. e ca un joc,un joc care ma tine treaza, ma motiveaza,imi da puterea sa merg mai departe,sigur, acum veti spune:
   - Olga,ai timp sa visezi cu ochii deschisi??...si am sa va raspund asa:
    -Atata timp cat ele imi fac bine, atat timp cat ele sunt la ora actuala singurul pasaport spre mai bine, le accept, le invoc din cand in cand, nu exagerez!...chiar daca ati fi tentati sa credeti ca ma iluzionez mult prea mult, va spun ca le asez in "cutiuta cu iluzii" pe cele care nu sunt viabile,sustin doar visele care pot deveni realitate, pentru ele lupt si nu ma las batuta!
     Reveriile ma relaxeaza pur si simplu! cateva minute si parca totul are o alta culoare in mintea mea! e placut sa te afunzi in ganduri placute...sunt pentru mine mai mult decat o pastila ,sunt "nurofen-ul" de care nu ma pot dispensa!
Am gasit si o parere autorizata, data de un specialist, pe internet care spune asa:
"Cand visezi cu ochii deschisi, mintea se relaxeaza. Reveriile sunt, de cele mai multe ori, vise placute. Nu vorbesc despre utilitatea propriu-zisa a ceea ce visezi, ci despre cea a procesului de a visa in sine. In mod special daca esti foarte stresata, daca ai o problema dificila, careia nu ii gasesti solutia, o deconectare de cateva minute in care te cufunzi in ganduri placute poate ajuta enorm. Dupa aceea s-ar putea sa vezi lucrurile altfel.
S-a constatat ca reveriile reduc tensiunea arteriala si au impact benefic asupra trupului, prin diminuarea nivelului de stres. Iti canalizeaza gandurile spre lucruri care iti fac placere si te linistesc. Este o forma de hipnoza, foarte utila atunci cand esti prea agitata. "
    Iar acum, intreb ,gasiti ca-i o solutie buna? o practicati si voi? ...astept raspunsurile voastre pe id-ul de Radio Papucel - radiopapucel@yahoo.com sau aici pe blog....

joi, 2 august 2012

Fii mandru(a) de tine!

     Atitudinea conteaza foarte mult in viata, sa poti sa mergi cu fruntea sus mereu , sa te bucuri de tot ce ai realizat de-a lungul anilor mi se pare  un lucru esential in viata.
    Multi poate veti spune..ok....ok!! si daca n-am motive sa fiu mandru(a)?...........,mda!!! pot sa va contrazic, pentru ca daca iti doresti cu adevarat ceva in viata, mai devreme sau mai tarziu se va implini, legea inductiei functioneaza!...sigur e bine sa fii echilibrata, sa nu te minti pe tine insati,.... personal, pot sa spun ca am stiut cat pot sa-mi doresc de la mine, cat pot sa-mi cer, uneori, poate am avut momente de  rascruce, si nu  intamplator am ales sa stau in preajma oamenilor pozitivi, care m-au ajutat sa aleg drumul cel bun, tanguielile, nu cred ca folosesc nimanui, carevasazica, nu ma tanguiesc,  plang rar, sunt cu zambetul pe buze aproape tot timpul, iar daca  m-am ales cu cateva riduri sunt cred mai cu seama de la zambetele mele, riduri de expresie cu alte cuvinte....dar sunt mandra si de ele, am "muncit" sa le am!...si nu-mi ascund varsta, chiar daca unii mi-au spus nu spune  te rog, cati ani ai, ca nu te va crede nimeni! Am facut in general ce am crezut eu de cuviinta, am mai gresit si eu in viata, ca deh! oameni suntem, invatam din greseli, dar, ele m-au facut mai inteleapta, mi-au dat  noi valente,(m-au facut mai puternica, si poate mai toleranta) si am dobandit o alta perceptie a vietii si nu regret nici macar ca am trecut prin acele momente....dimpotriva, unele le-as repeta! fara sa stau pe ganduri!
     Nu exista oameni perfecti, prieteni perfecti, si lista ar putea continua... tocmai imperfectiunea ne face unici si  irepetabili, fiti asadar mandri de voi, si pentru ca deja v-am obisnuit cu stilul meu cand spun ceva despre mine astept sa primesc si pareri de la voi, am sa pun o intrebare, la care voi raspunde eu prima cum fac de fiecare data....
Care a fost cel mai frumos compliment pe care l-ati primit in ultimul timp?....si acum hai sa ma tin de promisiune, iubitul meu, mi-a spus in urma cu ceva timp"Olga, sunt tare mandru de tine!"...daca el a spus asta, pentru mine inseamna foarte mult, stiind faptul ca este un tip foarte exigent....ii multumesc frumos, si vreau sa-i spun ca nici nu stie cat conteaza acest lucru pentru mine!